Dacă la început, prin 2013, Maria adoptase un stil de viață vegan aproape perfect și punea presiune mare pe ea, în timp a realizat că vegan nu înseamnă să salvezi lumea întreagă, înseamnă să îți faci partea ta care este mai mult decât ce face majoritate.

De aceea unul dintre lucrurile făcute de Maria este grupul de facebook „Ce mănâncă veganii”. O comunitate ce depășește 46.000 de membrii la momentul înregistrării acestui episod.

Cum a început această comunitate dar și despre acceptare sau voluntariat aflăm direct de la Maria Eftimie în episodul 4 din sezonul 2 de podcast vegan.

Menționate în acest episod

• MariaEftimieArt;
• Earthlings;
• Gary Yourofsky.

Transcriere episod

Acest episod este transcris de Dominic Ilie.

Intro: Sunt Valentin Arhanghel și asculți podcastul „De la vegan la vegan”. Un podcast cu vegani pentru vegani, dar și pentru cei interesați de un stil de viață vegan. Acest podcast este un proiect valvegan.ro.

Valentin Arhanghel: Bine ai revenit la podcastul de la vegan la vegan, episodul 4 din sezonul 2. Acest episod este despre acceptare, comunități vegane și voluntariat cu Maria Eftimie.

Bună, Maria! Ce faci?

Maria Eftimie: Salut, Valentin! Bine. Mă recuperez și eu dintr-o răceală de care mai au parte uneori și veganii.

Valentin: Așa este, ai dreptate. Te-am așteptat să îți revii și mă bucur mult că ți-ai făcut timp astăzi să facem acest episod.

Maria: Cu mare drag!

Valentin: Și uite eu am poate întrebarea care pune în dificultate toți veganii. De ce vegan? De ce ai ales un stil de viață vegană?

Maria: Dacă întrebarea asta pune în dificultate, nu știu ce să zic. E cea mai frumoasă întrebare la care poate răspunde un vegan, cred. Sincer, opinia mea strict personală, și cine vrea să nu fie de acord cu mine, aștept argumente, părerea mea este că toți ne naștem vegani.

Nu cred că se naște cineva cu dorința de a face rău, de a ucide, de a maltrata, și inocența asta a copilăriei se pierde, pentru că a fost o perioadă în care oamenii au consumat animale și părinții noștri așa au crescut și ei.

Știind că așa se face pentru că așa s-a făcut. În ziua de astăzi nu este absolut deloc nevoie să mai contribuim la exploatarea și uciderea animalelor pentru niciun domeniu, sincer. Întrebarea mea este: de ce nu vegan?

Eu când eram copil îmi plăcea să mă uit la animale, la insecte, să le observ. Mi se părea că sunt și ele în lumea lor, dar în lumea noastră. Adică toți împărțim o lume.

Și îmi amintesc de exemplu, nu puteam să mănânc pești, deși tatăl meu era crescut pe Dunăre și în zona aia se mănâncă foarte mulți pești și îmi amintesc că mă uitam la fețele lor, la ochii lor și eram oripilată.

Și nu înțelegeam. Și primul animal mamifer pe care am refuzat să-l mănânc a fost mielul. Adică așa în mod conștient să zic, că posibil că am mai refuzat carne până atunci.

Nu mi-a plăcut niciodată gustul cărnii.

Valentin: Și asta când se întâmpla? Îți mai aduci aminte?

Maria: Cred că aveam 5-6 ani când am fost la piață. Eu eram prietenă cu foarte mulți căței din cartier, știi cum era pe vremuri cu câinii de cartier, și când am fost la piață în perioada Paștelui erau acolo miei și vii și beliți.

Cred că erau și vii și beliți, în fine. Eu îmi amintesc că am văzut un miel care era fără piele pe el, erau copitele tăiate și capul tăiat… sau nu, avea cap, erau doar copitele tăiate. Și era așa în sânge, nu știu, pentru mine a fost absolut șocant să văd imaginea aceea și așa ca imagine vizuală mi s-a părut că seamănă extraordinar de bine cu un câine.

Eu prieteni miei nu aveam pe vremea aia și efectiv am făcut conexiunea asta, că știam că eu iubesc câinii și am văzut animalul ăsta care arată exact ca un câine și mort și am întrebat de ce e mort. Că oamenii trebuie să-l mănânce.

Ce? Și am refuzat categoric să mănânc miel sau oaie de atunci. Adică nu cred că am mâncat în viața mea și știu că are și un miros mai specific, adică când simt deja… când eram mică deja știam că nu e okay.

Ca să nu mai zic, când auzeam că se taie porci, plângeam, mergeam și mă ascundeam pe undeva. Am fost un copil foarte sensibil. Pe mine m-au afectat foarte mult treburile astea.

Când vedeam suferință. Nu doar la animale, și la oameni evident. Doar că n-am văzut oameni uciși. În schimb am văzut porci uciși, pești uciși, găini ucise.

Valentin: Și de la momentul acesta al pieței, ce s-a mai întâmplat? Adică cum ai ajuns de ai ales…?

Maria: Disonanța cognitivă a fost destul de puternică, precum e cu oamenii în general. Trăind la oraș și majoritatea mâncării, să zic așa, că acum nu mai consider mâncare ce mâncam atunci, venea împachetată.

Venea gata pregătită. Nu venea mama cu o găină vie să-i taie capul acasă. Și, da, am mâncat animale până în 2008, când eram în anul întâi de facultate și într-o seară stăteam pe Facebook, apăruse Facebookul cu un an înainte cred și cineva a postat „Earthlings”, a postat un link către Youtube și am intrat să văd și eu filmul ăsta.

„Pământenii” îi zice pe românește. Cred că a mai fost menționat pe aici. Și am fost absolut șocată și înfuriată față de mine, că și eu contribuisem și nu știam. Deci eu eram deja plecată de acasă de câțiva ani și mi-am mai gătit și am gătit și animale.

Și de fapt în seara aceea gătisem un pui care… nu știu, erau copănele sau ce erau, piciorușele puiului, și aveau pielea aia cu un pic de pene și trebuie perpelit la foc și după aia… nu știu ce am făcut. Am făcut șnițele.

Și în timp ce mă uitam la film, am început să îmi miros mâinile cu care manipulasem trupul unui animal care până înainte să văd filmul nu îl asociam cu trupul unui animal. Îl asociam cu mâncare. Și îmi miroseam mâinile și deodată miroseau a moarte.

De fapt nu era în capul meu, doar că nu asociasem înainte realitatea. Pentru că altfel n-aș fi putut să mănânc chestiile astea. Și am început să plâng… adică am plâns tot filmul, m-am spălat pe mâini de vreo 60 de ori.

Nu știam ce să mai fac să scot mirosul de moarte din mâini. Și m-am culcat cu gândul ăsta, că eu nu vreau să mai particip la uciderea niciunui animal. Chiar dacă n-am făcut-o eu cu mâna mea. Și vreau să spun asta, că mi se pare important.

Pentru mine a fost violent ce s-a întâmplat în mine, mi-a fost foarte greu să mă iert, să mă accept, că am contribuit la suferința atâtor animale. Și furia asta n-am știut cum să o gestionez, nu îmi dădeam de fapt seama conștient ce se întâmplă în mine.

Eram foarte tânără atunci și efectiv am refulat-o pe alții. Adică am zis la oameni că mănâncă cadavre și am vorbit urât cu oamenii care mâncau animale atunci. Am pierdut foarte mulți prieteni în perioada aia.

Valentin: Ce s-a întâmplat de a doua zi după film? Cum ai procedat?

Maria: Cumva știam că sunt vegană, cumva nu știam termenii. Nu știam nici vegetarian ce înseamnă. Nu cunoșteam pe absolut nimeni vegan, vegetarian.

Nu știam nimic practic. Și am mai căutat așa câte un video și m-am… știu că mulți vegani nu vor fi de acord cu mine, mai ales veganii ăștia mai aboliționiști, că mulți sunt fani – nu știu dacă pronunț bine numele – Gary Yourofsky cred, a fost un videoclipt de-al lui, ținea o prelegere la o facultate.

A fost printre primele care circulaseră pe internet. Vorbea cu foarte multă pasiune cu care am empatizat, însă în același timp mi se părea că era foarte… care e cuvântul în română? Reckless. Parcă nu-i păsa de consecințe.

Și a zis și că a fost la pușcărie, câte animale a salvat el, că a intrat în ferme. Și cumva eu, în momentul ăla al vieții, nu puteam… adică nici măcar nu îmi puteam imagina că aș putea face așa ceva.

Sau dacă așa face așa ceva, mi se părea că e ceva total opus la tot ce sunt eu. Eu am asociat veganismul cu el, și atunci am asociat veganismul cu ceva în care trebuie să iei acțiune directă. Și eu nu eram deloc pregătită de așa ceva.

Încă nici nu se așezaseră bine lucrurile în capul meu. Și atunci cumva pentru mine a fost… „okay, aparent nu sunt vegană”. Deși știam cumva că aș vrea să fiu, că rezonam cu foarte multe lucruri, pentru că nu voiam să exploatez animalele în niciun fel.

Eu am încetat să mănânc animale din ziua aia, de când m-am uitat la „Earthlings”. Mă rog, de a doua zi… că în ziua aia n-am mai mâncat nimic. Dar nu am încetat să consum lactate și ouă. Și miere de fapt.

În schimb am încetat să cumpar produse testate pe animale, am încetat să cumpăr orice are piele sau ce știam eu că vine din suferința și exploatarea animalelor. Voiam să zic ceva de importanța asta a faptului că nu cunoșteam pe nimeni.

Mie îmi spuneau oamenii apropiați, să zic familia, prieteni, că nu este posibil să trăiești fără să mănânci carne. Cumva știam că trebuie să fie posibil, că, cu siguranță sunt oameni care nu mănâncă animale.

Însă chiar s-a instalat o frică în mine, faptul că auzeam asta destul de des, faptul că nu cunoșteam vegani sau vegetarieni. Frica asta să știi că m-a reținut un pic, și în România este și foarte idilic iluzionată ideea asta, că vacile și găinile sunt fericite.

De fapt în general animalele sunt fericite la noi la ferme. Faptul că eu mai vedeam ocazional vaci pe câmp, mai vedeam găini în grădini, chiar la cunoștințe de-ale mele, mă ajuta să îmi mențin ideea asta care ulterior am aflat cât de eronată este, ideea că de fapt animalele astea sunt fericite și că ele ne dau cu drag ouăle și laptele lor.

Valentin: Da. Reclama asta ce face cu oamenii…

Maria: Da. Și nu e doar reclama. E faptul că tu în realitate ai ocazia să mai vezi vaci pe câmp și cred că și ăsta e un factor contribuitor. Cel puțin pentru mine a fost. Eu am consumat lactate și ouă încă 5 ani de atunci.

Valentin: Deci după ce ai văzut filmul încă nu renunțasei la tot și ai continuat și cu laptele?

Maria: Da. Vegană sunt corect din 2013, vara 2013, cam atunci.

Valentin: Okay. Zi-mi un pic de momentul ăsta. Cum ți-ai anunțat prietenii sau prietenii care ți-au mai rămas? Sau pe cei din familie.

Maria: Cu multă frică. Când m-am dus la părinți și le-am spus, așa frică îmi era… fiindcă reacțiile anterioare fuseseră destul de… Da, da, destul de șocante așa, și mă așteptam la ce era mai rău și le-am zis și nu a fost nicio reacție.

Au fost „a, ok”. Și eram: „nu ziceți nimic de rău?”. Pentru că chiar mă așteptam să nu fie de acord sau… dar cred că între timp și ei s-au mai educat și chiar dacă la început spuneau că e doar o fază prin care trece Maria, o să-i treacă…

Valentin: E posibil să aibă legătură și cu faptul că nu mai erai acasă, ai crescut. Și atunci cumva își luaseră mâinile de pe tine, cum se zice în poporul nostru.

Maria: Am plecat la 15 ani de acasă și nu asta era…

Valentin: A, okay.

Maria: …problema neapărat. Dar cred că au mai avut și ei acces la alte informații sau…

Valentin: Posibil.

Maria: …și cred că… de fapt eram plecată din țară în perioada aceea.

Valentin: Ce alte persoane te-au influențat să renunți la toate produsele animale?

Maria: Aici e un subiect foarte important. Nevoia de comunitate despre care voi vorbi mai târziu, dacă se va ivi ocazia.

În principiu, cum spuneam, când am vrut de fapt să devin vegană și n-am cunoscut pe nimeni și în 2013 când am devenit vegană cu partenerul meu de atunci, am devenit împreună, și atunci deja cunoscusem și alți vegani.

Locuiam în Dublin, în Irlanda, atunci și asta m-a ajutat mult, că n-am făcut-o singură. Un sistem de suport aș zice. Plus că erau și grupuri… primul grup de vegani pe Facebook care și ăla m-a ajutat cu siguranță.

Valentin: Până acum ce îți place cel mai mult la veganism?

Maria: Faptul că pot trăi în acord cu valorile mele morale, reale, și nu știu, cumva dacă… există foarte multă suferință în lume și părerea mea e că dacă nu poți să ameliorezi suferința care există oricum, măcar nu o cauza altora.

Și mă bucur că pot, cât pot, să nu contribui la mai multă suferință. Ba chiar aș vrea să ameliorez suferința existentă.

Valentin: Și cealaltă parte ce nu-ți place la veganism?

Maria: La veganism în sine?

Valentin: Da, la stil de viață, orice e related cu veganismul, ce nu-ți place?

Maria: Că s-a răspândit așa greu și așa târziu. Și mi se pare că oamenii sunt prea ancorați în hedonismul ăsta în care se îndoapă cu animale, fără să conștientizeze ce cauzează, inclusiv pandemii sunt cauzate de faptul că animalele sunt ținute în felurile în care sunt ținute și crescute și ucise.

Și până la urmă, veganismul este o mișcare creată de oameni și oamenii sunt cei care pot să o facă să fie mai bună sau mai rea.

Valentin: În contradicție cu tine, eu am o părere că se mișcă destul de repede veganismul. Știu că la un moment dat am dat și peste un articol unde menționa cel mai rapid răspândit curent de când există omenirea.

Dar acum poate să fi fost doar în byas-ul meu, și să mă gândesc la el mereu, la fraza asta.

Dar uitându-mă în jur, parcă îmi dă un pic așa de speranță, când mă uit la produse, la discuții, la tot felul de subiecte legate de animale, care vin din ce în ce mai puternic în față.

Adică într-un fel ca parte a veganismului, cel puțin așa o văd eu. Discutăm și despre altceva decât despre noi. Adică cumva ne focusăm, ne-am schimbat concentrarea și către cei de lângă noi, de primprejur.

Și într-un fel este adevărat că în noi să zic așa, arde să se întâmple mai repede, chiar de mâine dacă se poate, toată lumea să semneze, să…

Maria: De ieri.

Valentin: Da, okay. De ieri, de alaltăieri. Să fie acum, în momentul ăsta. Însă, atunci când mă gândesc la asta îmi aduc aminte că și mie mi-a luat 27 de ani să fac un „switch”, cum spuneam și în alte podcasturi, oricum am pornit de pe ideea de curiozitate. Nici nu aveam legăturile pe care le făceai tu. Sau poate le făceam, dar nu le băgam în seamă.

Într-un fel cam diferiți toți.

Maria: Suntem, suntem. Și eu m-aș bucura sincer foarte mult, să ai dreptate și să crească în modul în care să nu se oprească. Însă din alte mișcări pentru drepturi, mă rog, umane, spre exemplu.

Dacă te uiți a fost așa o perioadă de crescendo și după aia a atins un plafon și după aia a cam scăzut. Nu s-a mai discutat așa mult despre problemele astea. Cum sunt drepturi pentru minorități, pentru femei, pentru…

Valentin: Așa este. Dar cred că… adică e bine că s-au întâmplat. Adică s-a întâmplat, să zic, pentru că acum pare – cel puțin pentru mine – pare mai ușor abordarea la fel, a ceva ce nu ține de noi și o abordare a mediului, a problemelor ecologice care nu erau atât de…

Adică nu vorbeam atât de mult despre ele, nu erau în interesul nostru.

Maria: Da.

Valentin: Iar acum legat de schimbarea asta mai abruptă, ce informații mai urmăresc și eu și mai citesc și încerc să iau din toate părțile, cred că un factor economic și un factor evident legat de mediu vor influența foarte multă schimbare spre un stil de viață vegan.

Și mă refer aici, din păcate, se încearcă un rațional să zic, și se vor uita mai mult în partea de cifre, cât costă o fermă comparativ cu o grădină în permacultură, și atunci cred că aici se vor întâmpla mai multe.

Maria: Mi-aș dori foarte mult să fie așa cum spui tu, și chiar admir optimismul. Eu m-am mai călit așa, am avut și perioadele mele în care am fost mai optimistă.

Acum poate e și asta doar o perioadă, poate o să mă întorc la optimism, în funcție de cum se vor schimba lucrurile, însă din ce am observat, consumul de carne crește în țările care sunt în curs de dezvoltare, care sunt foarte multe.

Și mulți antropologi sunt de părere că țările astea care nu au avut nimic până recent, și acum se dezvoltă foarte mult.

Și industrializarea și fermele industriale la ei, ele au nevoie să treacă printr-o perioadă de abundență înainte să poată să treacă la minimalism și veganism și la ce au trecut oamenii din lumea vestică care au avut abundență.

Nu vreau să zic că veganismul a apărut în vest sau ceva… pentru că știm cu toții că există de foarte, foarte mult timp.

Valentin: Așa este și cu aceste țări. Ele își doresc așa cum ne-am dorit și noi acea mizerie de coca-cola, și-o doresc și ei. Și atunci na, într-un fel e normal să treacă prin ce am trecut și noi.

Însă uite optimism, zice că vor trece mult mai repede pentru că au acces la o informație mult mai repede, mult mai abundentă decât am avut noi în urmă cu 20 de ani, să zic, sau 15. Și atunci poate e o trecere mai rapidă.

Și în plus mai e și argumentul meu, mai e și aceea industrie care o să apară mai mult ca sigur în 5 sau 10 ani, în care aceea carne va veni din laborator.

Maria: Da.

Valentin: Și acolo mi se pare o discuție interesantă. Mai e vegan, nu mai e vegan. Pentru că practic e o celulă, se scoate tot ce e rău în ea, colesterol..

Maria: Din punctul meu de vedere definiția veganismului e foarte clară și spune că în veganism cauți să faci cât mai puțin rău cu putință.

Acum dacă oamenii consideră că ei au nevoie de celulă animală în organismul lor și dacă celula asta animală poate fi extrasă într-un fel care nu ucide, nu sclăvește, nu dăunează nimănui, din punctul meu de vedere e vegan.

Acum sunt convinsă că sunt oameni care nu sunt de acord cu mine…

Valentin: Normal.

Maria: … avem și noi pe grupul nostru de mâncare, avem destui care la fiecare postare cu ceva ce seamănă cu ceva ailmente non-vegane, „dar de ce trebuie să semene, de ce trebuie să mâncați ceva ce seamănă?”

Valentin: Da. Și pe mine m-a întrebat un prieten de ce se numesc… „ciorbă de burtă vegană” de exemplu? Iar explicația mea a fost, așa o văd eu, e mult mai ușor să faci asociere cu ceva ce știai deja.

Maria: Exact! Și multă lume renunță nu din cauză că nu le plăceau anumite produse, alimente sau mâncăruri mai ales, și din cauză că vor să nu facă rău animalelor. Și mâncarea e foarte strâns legată de identitatea noastră.

Până la urmă dacă mama ta îți facea ciorbă de burtă și îți trezește imaginea de ciorbă de burtă un sentiment de căldură, de cămin cald, de iubirea mamei tale, de ce să nu te bucuri de ciorbe de burtă pentru care nu a fost măcelărită nicio burtă?

Adică despre aia e vorba până la urmă.

Valentin: Da. Așa este. Înainte de a merge așa în celalalte seturi de întrebări, ce sfaturi i-ai da cuiva care ascultă în momentul ăsta podcastul? E interesat de un stil de viață vegan, dar încă nu a făcut pasul.

Maria: Depinde de persoană. Până la urmă… acum pentru mine personal a fost important să am un grup de suport, să am oameni în jurul meu care și ei practică acest stil de viață. Dar pentru alții poate e nevoie mai mult de acces la informații, poate nu știu cu ce se mănâncă.

Poate chiar trebuie să intre pe grupul „Ce mănâncă veganii” și să-și caute rețete. Poate vor să facă chiar un curs de nutriție ca să fie siguri că nu o să le lipsească nimic.

Acum fiecare în funcție de nevoile lor personale. Cum ai spus, suntem diferiți. Dar ce e important, să și ceară ajutorul.

Comunitate avem și chiar dacă mai sunt și mere putrede și pe la noi, sunt destui care vor să ajute.

Valentin: E loc pentru toată lumea cum se zice.

Maria: Așa e.

Valentin: Ceva interesant, sunt foarte curios. Tu ai avut vreun moment când ai vrut să renunți la veganism până acum?

Maria: Da. Adică de foarte multe ori.

Valentin: Da? De ce? Cum ai ajuns în momentul acela?

Maria: Hai că îți menționez câteva și îți…

Valentin: Unul. Uite unul, cel mai dur.

Maria: În 2009 chiar eram hotărâtă „bă, eu acum chiar vreau să fiu vegană. Nu mă interesează cât de aiurea o să fie la pușcărie, eu o să încerc să… Da?” Habar n-aveam ce să mănânc.

Și mi-am făcut orez și ciuperci. Era singura rețetă vegană pe care o știam și după ce am mâncat 3 zile orez cu ciuperci am zis că „îmi bag ceva în veganismul ăsta. Nu mai pot să mănânc orez cu ciuperci”.

Valentin: Okay.

Maria: Și m-am întors la ouă și la brânză din păcate. Dar ce vreau să zic, că am avut foarte multe momente în care mă rodea foamea.

Eu am un corp mai sensibil și sunt foarte sensibilă dacă îmi lipsește somnul, sau dacă îmi lipsește mâncarea, nu-s okay. Și recunosc, când îmi era foame de foarte multe ori, visam la orice.

Orice are multe calorii. Creierul meu nu-l mai interesa la ora aia. Bine, nu mâncam orice. Doar că în capul meu aș fi putut mânca orice.

Și mi-am dat seama că dacă… îți dai seama, încă eram studentă și nu aveam cea mai mare grijă de mine, că aveam viață de studentă, nu?

Valentin: Normal. Nu te învață nimeni în facultate să ai grijă de tine. Nici măcar de altul. Nici nu știu ce te învață în facultate, nu-mi aduc aminte.

Maria: Da. Deși în școala primară trebuie să te învețe să ai grijă de tine. Ideea e că, da, pentru mine a fost important să îmi dau seama.

Okay, trebuie să nu mă flămânzesc ca să nu am tot felul de „cravings” și idei. Că până la urmă, știi, mâncam un wrap vegan și parcă m-aș fi săturat mai bine dacă puneam și niște brânză.

Valentin: Okay.

Maria: Dar evident aveam în cap imaginile cu vițelușii separați de mame, care a fost un factor foarte important în renunțarea la lactate.

La ouă mi-a fost chiar ușor, surprinzător. Locuiam în Irlanda, unde au lactatele astea, brânzeturile alea maturate, care din fericire acum există în varianta vegană.

Valentin: Da, da.

Maria: Atunci nu erau.

Valentin: Am înțeles. Okay. Ai menționat de mai multe ori despre comunitate, despre „Ce mănâncă veganii”, cum ai ajuns cu „Ce mănâncă veganii”?

Maria: Grupul a fost creat de Gabriela Macsim, care îmi este prietenă. Cred că ne-am cunoscut on-line în perioada aceea, în 2016, și a fost așa la început… ne plângeam că nu avem ce să mâncăm.

Chiar zilele astea îmi arătase Gabriela prima ei postare de pe grup, când a creat grupul, și erau ceva cartofi triști cu nu mai știu ce… În fine, erau ceva garnituri și… da. Și dacă te uiți acum pe grup, e fenomenal.

Mi-a fost mereu drag grupul, fiindcă mie îmi place foarte mult să gătesc și să contribui prin rețete aparent chiar funcționează, pentru că chiar primim feedback.

Uite, mulțumită grupului vostru n-am pățit ca Maria Efitimie, care a mâncat orez cu ciuperci 3 zile la rând. Glumesc. Dar, da, comunitate dacă pot să dezvolt un pic pe tema asta, cred că acolo e nevoie foarte mare de acceptare.

Adică toți avem nevoie de a fi acceptați și asta e o nevoie care vine de când am evoluat. Noi am trăit în mici comunități, nu puteam supravițui singuri.

Nu exista așa ceva, mereu ne-am ajutat unii pe alții. Și nevoia asta de acceptare e așa de mare, încât foarte mulți oameni își ignoră complet nevoia de autenticitate, doar pentru a fi acceptați.

Asta se vede încă de la copiii mici, din păcate, pentru că părinții îi pun să aleagă. Dar și între adulți. Sunt foarte mulți adulți care preferă să fie acceptați, decât să fie autentici. Cred că cu toții avem momente și momente.

Și asta e foarte trist, dar e foarte important… ne arată cât de important e conectarea cu alții și legăturile dintre oameni. Și cât de important este să fim acceptați.

Și de aceea eu cred că în comunitatea vegană, cu atât mai mult e necesară empatia, să avem empatie față de ceilalți, pentru că atunci când intri în veganism… acum poate nu toată lumea, dar cred că foarte mulți dintre noi venim cu un fel de… nu știu dacă pot să-i zic chiar PTSD (n.r. Post-Traumatic Stress Disorder), știi.

Că realizezi că au fost uciși indivizi și te doare chestia asta. Și știi, vii așa dintr-un loc de suferință poate și dacă ești întâlnit cu lipsă de empatie te gândești „Vreau să fiu aici? Aici e locul meu?”.

Nu știu câți sunt ca mine, dar eu sunt „highly sensitive person”, dacă știi conceptul dezvoltat de o doamnă psiholog…

Valentin: Foarte puțin. Dacă vrei să ne povestești un pic și despre. Mai învățăm ceva astăzi.
Maria: S-au făcut mai multe studii care arată că aproximativ 16% din populațiile indivizilor care trăiesc în grupuri au hipersensibilitate, ceea ce înseamnă că e un sistem nervos mult mai sensibil, mult mai receptiv, ceea ce înseamnă că percepi totul mult mai intens.

De la sunet, vizual, poate chiar miros… toate senzațiile sunt mult mai intense și atunci persoanele care sunt highly sensitive de regulă obosesc mult mai repede în aglomerații, sunt foarte atente la detaliu, observă foarte repede într-o încăpere mare dacă cineva e trist, știi…

Adică observă tot foarte intens. Explicația din punct de vedere evolutiv a acestei trăsături, să spun așa, ar fi că indivizii aceștia puteau să anunțe un pericol anticipat.

Că majoritatea din grup erau focusați pe a găsi hrană sau a face whatever. A fi prezenți acolo în moment, însă indivizii „highly sensitive”, adică foarte sensibili, ei sunt mult mai receptivi și atunci pot să sesizeze… „okay, e un prădător care se apropie din zona aia” și poate să notifice grupul: „okay, we have to run”.

Dar testul a făcut inclusiv pe bebeluși, din păcate, au fost expuși la stimuli externi… nu mai știu acum vârsta bebelușilor. Și tot așa, cam același procentaj de bebeluși au reacționat mult mai violent, au plâns mai repede, s-au manifestat mult mai repede și a fost măsurat nivelul de cortizol din sânge și alți hormoni de stres.

Și ei aveau nivelul mult mai ridicat, la același stimul la care majoritate bebelușilor nu aveau niciun stres, să zic așa.

Valentin: Okay. Și cum ai aflat că faci parte dintre cei 16%?

Maria: Mi-a spus o colegă de apartament, când locuiam în Irlanda, că a observat că sunt mai sensibil și mi-a zis că pot să citesc cartea respectivă, dacă sunt curioasă. Și am fost curioasă și eram „wow”.

Toată viața mi-au zis oamenii că ceva e greșit cu mine și uite totuși că poate e un lucru bun.

Valentin: Hai să ne întoarcem un pic la nevoia de acceptare. Înainte să începem acest interviu, mi-ai povestit un pic despre structura pe care o ai tu notată, și mi-ai spus și despre o experiență de a ta, aceea de a fi exclusă dintr-o comunitate.

Maria: Da.

Valentin: Vrei să dezvolți un pic. Cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?

Maria: N-aș vrea să intru în detalii, nici n-aș vrea să dau numele grupului. Dar eram foarte implicată într-un grup vegan, și chiar ziceam că e a doua mea familie…

Valentin: Și implicarea aceasta crezi că tot din nevoia ta de acceptare a pornit?

Maria: Da, eram foarte bucuroasă că am găsit o comunitate vegană, închegată și foarte activă în activism. Vreau să zic că încă nu am trecut peste suferința care mi-a fost cauzată din cauza faptului că am fost exclusă din grupul respectiv.

Am realizat că au fost de fapt două nevoi foarte importante de-ale mele care pur și simplu au dispărut așa dintr-o dată fără prea multe explicații sau fără să înțeleg exact de ce s-au întâmplat lucrurile așa.

Respectiv era nevoia de comunitate într-adevăr, nevoia de apartenență și totodată era nevoia de… cred că însemnătate este pe românește, „the need of meaning”.

Pentru că mie îmi dădea foarte multă însemnătate să fac lucruri pentru animale. Plus că am rămas fără job din cauza la faptul că am fost exclusă.

Pentru că urma să lucrez acolo și… Încă am durere și mi-am găsit reziliență… Ăsta e cuvântul românesc, îmi cer scuze? Reziliență, e corect?

Valentin: Pot să fiu de acord cu tine, dar sincer nu știu nici eu exact definiția lui.

Maria: Puterea să… nu să depășesc, că nu știu dacă am depășit durerea, dar să trăiesc cu ea. Am găsit puterea asta în alte comunități, respectiv în comunitatea budistă din Cluj, în care m-am alăturat și grupul de comunicare non-violentă, care mi-e foarte drag.

Uite, și în budism, Sangha e cea mai importantă chestie, e cheia la tot. Că fără Sangha nu ai budism practic. Și comunitatea non-violentă, mă rog, comunitatea de comunicare non-violentă mi-e foarte dragă și dacă vrei o să vorbesc foarte puțin și despre asta.

Dar da, asta este adevărul, în comunitate se întâmplă totul. Fără comunitate nu ai nimic.

Valentin: Dacă îți pot propune un mic exercițiu care pe mine m-a ajutat de mai multe ori. Când ai așa, mai găsești 2 minute și închizi ochii, poate găsești, să zic așa, puterea prin care te gândești la situație și la persoanele care te-au exclus din această comunitate și pur și simplu să le îmbrățișezi.

Pe mine m-a ajutat în foarte multe momente dificile, pentru că s-a schimbat cu totul toată paradigma din sufletul meu. Și eu știu, poate te ajută și pe tine.

Maria: Am făcut diverse exerciții de acest gen, am făcut multe practici de vindecare să zic așa. Și într-unele chiar era așa, că te pui în față, așa în imaginația ta cu persoana care ți-a cauzat sau care consideră că ți-a cauzat suferința și… da, e un exercițiu interesant și poate fi bun.

Am cunoscut un „teacher” din budism, un om excepțional, Nick Scott se numește. Practică în Irlanda, unde are o mică comunitate și am vorbit cu el scurt despre asta, am fost într-un „silent retreat” de 10 zile în 2019, la scurt timp după ce s-a întâmplat treaba și..

Valentin: Silent retreat? Ce se întâmplă acolo? Sunt foarte interesat.

Maria: Timp de 10 zile ești împreună cu un grup de oameni, deobicei într-o zonă mai retrasă din civilizație. Nu ai acces la… adică alegi să nu ai acces la telefon, laptop, orice electronice sunt puse deoparte și împreună cu comunitatea respectivă practici meditație timp de 10 zile și practici „the noble silence”, care înseamnă că nu vorbești timp de 10 zile și meditația ce am făcut noi era 8 ore de meditație pe zi.

Și Nick Scott mi-a povestit că a pățit ceva similar. La el a fost ceva mult mai profund, că el a lucrat 20 de ani, nu 2 ani, cu organizația respectivă și când a prins un proiect foarte bun și a adus fonduri și a adus de toate, șeful lui care a văzut că Nick primește atenție inclusiv de la media, a hotărât să-l scoată din organizație și să preia el proiectul.

Și mi-a spus că au trecut 40 de ani de atunci și încă nu a putut să treacă peste. Și omul ăsta a trăit prin mânăstiri vreo 50 de ani, dacă poți să-ți imaginezi așa ceva.

Și probabil că și la el a fost același lucru, că și el lucra tot pentru animale. Mă rog, pentru prezervarea naturii, a păsărilor în special.

Și despre comunicarea non-violentă dacă ești interesat, a apărut în viața mea în 2012 când eram în Irlanda și chiar a fost un lucru care mi-a schimbat viața în bine. Practic e un mod de a vedea viața, dar îți zice și numele.

Non-violent. Care conceptul de non-violent știm ce înseamnă. Practic să nu cauzezi suferință în esență. Deci e foarte apropiat cu veganismul. Ceea ce și budismul este, că și ei spun să nu ucizi.

Chiar sunt șocată când unii budiști mănâncă lactate și uneori chiar și animale.

Valentin: Dar această practică non-violentă se referă și la propria persoană? Pentru că de multe ori suntem răi cu noi.

Maria: La ce te referi?

Valentin: Păi de exemplu când ne certăm, când nu am făcut ceva bine. Când am ieșit pe locul doi și noi doream pe locul unu și ne facem rău. Sau poate chiar, deși un fel de long shot, dacă am reținut numele bine, Nickson îl chema?

Maria: Nick Scott.

Valentin: Nick Scott, așa. Scuze! Cum el a trecut prin acel moment, și probabil atât de dur a fost încât presupun eu, s-a și certat pe el, cum de și-a dat 20 de ani din viață și uite unde a ajuns.

Maria: N-aș face presupunerea asta, dar înțeleg ce spui. Și cred că de aceea e foarte importantă comunicarea non-violentă, pentru că ne învață și să nu fim violenți cu noi și e trist că părinții noștri n-au știut mai bine, dar noi avem acces la informații și noi putem să știm mai bine și să facem mai bine.

Și de aceea chiar încurajez lumea să învețe comunicarea non-violentă, măcar așa ca strategie, dacă nu chiar și ca să-l implementeze ca stil de viață.

Și pe Facebook este pagina de comunicare non-violentă, unde sunt postate evenimentele, sunt tot felul de workshopuri și e foarte mișto tot ce se întâmplă acolo.

Valentin: Asta eram curios, dacă tu mai continui și în România. Rețin așa că foarte multe începuturi le-ai avut în Dublin?

Maria: Da.

Valentin: Și cum continui în România? Cu ce?

Maria: Păi uite că în toate lucrurile rele, aparent se întâmplă și un bine. Faptul că am plecat din … că am fost dată afară din grupul respectiv, m-a adus de fapt la grupul, mă rog, de comunicare non-violentă.

Este Alexandru Moldovan care face … El cumva e pe zona asta de Ardeal, pe comunicare non-violentă și chiar încheagă o comunitate, pentru că i se pare foarte important și mi se pare minunat ce face.

Și sunt implicată în comunitatea asta. Și chiar de fapt încă nu a luat structură, formă să zic ideea asta, dar vreau să creez un grup de empatie și de învățare a comunicării non-violente.

Da. Și la budism m-am întors tot din cauza suferinței și probabil că și în „Ce mănâncă veganii” m-am implicat mai mult pentru că rămăsese așa, un gol, și pentru mine e foarte important grupul „Ce mănâncă veganii” fiindcă acolo chiar avem așa o comunitate foarte frumoasă de oameni.

Mai apar și acolo oameni cu păreri mai puțin populare, încercăm cu cât avem și noi energie, că nu avem tot timpul, nelimitat. Știi glumița așa cu „de unde își iau veganii proteină”! Întrebarea adevărată e „de unde își iau răbdarea?”

Valentin: Ai văzut… eu deobicei mă pregătesc când interacționez cu persoane non-vegane și aștept într-un fel sau altul, pentru că… nu știu, cred că am găsit și pe lângă proteinele pe care le mănânc zilnic, cred că am găsit o proteină cu răbdare, care e specială și o mănânc de fiecare dată înainte, pe stomacul gol cum e regula.

Maria: Trebuie să ne zici și nouă unde se găsește această proteină.

Valentin: Da, e ca o stare așa. Adică aștepți, știi ce vor zice. Cât de rău poate fi? Adică… în afară să te înjure sau să vină unul la tine acasă să-ți dea în cap, deși nu cred că o să se întâmple asta niciodată, cât de rău poate fi?

Adică ce poate spune atât de rău încât să o iau atât de personal?

Maria: Da. Exact! Și deobicei când oamenii (nu se înțelege 45:42) mai mult e despre ei, nu despre tine.

Valentin: Exact, da, da.

Maria: Eu practic asta în grup și le zic fetelor… scuze, nu numai fetelor, că nu sunt numai fete acolo. Le zic celorlalți…

Valentin: Cred că este prima oară când aud din partea cealaltă… că deobicei la băieți se întâmplă asta. „Am mers cu băieții” dar de fapt sunt și 2-3 fete. Cred că acum e pentru prima oară când cineva îmi zice de fete, dar de fapt sunt și băieți.

Maria: Fetele sunt mai active un pic. Le-a spus celorlalți moderatori că… eu încerc să nu fac presupuneri, sau încerc să presupun cea mai bună variantă din ce zice cineva.

Că știi că pe interent când scrie ceva, de multe ori e interpretabil. Și noi avem tendința asta să ne gândim la ce e mai rău. „Băi, sigur a vrut să mă jignească ăla. D-aia a scris, ca să mă scoată pe mine din sărite.

Sigur a fost sarcastic”, știi? Deobicei acolo ne ducem repede și eu încerc să presupun cea mai bună intenție din ce a scris cineva. Și dacă a scris ceva ca o întrebare, eu nu mă gândesc că a zis-o sarcastic.

Mă gândesc „chiar întreba și nu știe”. Și de foarte multe ori așa este. Acum nu neg faptul că unii sunt sarcastici, dar dacă îi dezarmezi, tocmai răspunzându-le sincer, de multe ori se potolesc și ăstia mai sarcastici.

Valentin: Uite, de fapt cred că am un trick tehnic pe partea asta. Atunci când cineva vine de acasă cu de toate și tu le iei personal, cred că cel mai sănătos e să îi dai dreptate din start.

Păi da, ai dreptate. Și continui cu „dar, uite eu ce simt”, și am văzut că funcționează de multe ori. Pentru că nu se mai simte atacat.

Maria: Da. Nu mai crede că e un conflict. Noi picăm des în capcana asta și aici iar intră în discuție comunicarea non-violentă, că picăm în capcana asta în care cumva vrem să aibă cineva dreptate.

Și dacă am eu dreptate tu ești ăla prost, și dacă tu ai dreptate eu sunt ăla prost. Adică cumva toată lumea pierde în războiul ăsta, știi?

Dar când cauți de fapt ce-i cu adevărat important pentru omul respectiv în momentul ăla, îți dai seama că de fapt nevoile pe care le are le ai și tu.

Nevoile sunt practic universale și avem strategii diferite de cum să le împlinim. Atâta tot!

Valentin: Okay. Spune-mi ce mai ai tu în structura pe care ți-o făcusei și eu nu am atins până acum?

Maria: Mi se pare că așa am sărit de la una la alta, dar adevărul e că în viața mea toate sunt așa interconectate cumva. Nu sunt separate unele de celălalte.

Și chiar vorbeam anul trecut cu niște prieteni mai apropiați și le ziceam „băi, îmi doresc așa un nucleu, cumva budismul, comunitatea non-violentă, veganismul să se întâlnească la mijloc”.

Mai e o comunitate, nu o s-o menționez, că nu vreau să creez polemici. Dar să se întâlnească acolo la mijloc, acolo e punctul meu dulce, „my sweet spot”.

Dar, na… nu vreau să visez la utopii și să fiu prea idilică, pentru că îmi place să fiu realistă și adevărul e că mi-ar plăcea să lucrez în continuare în toate zonele astea… să lucrez e mult spus, să îmi dedic timpul și viața.

Valentin: Mai am eu ceva aici la care putem sări din nou.

Maria: Da.

Valentin: Uite, de fapt cred că ar fi o întrebare deschisă pentru toată lumea, dacă vrea să își răspundă acasă, să zic. Importanța voluntariatului?

Maria: Vai, nu pot să cred! Că și eu la asta mă gândeam.

Valentin: De ce e atât de importantă? Sau este importantă.

Maria: Da. Eu îți pot răspunde pentru mine, dacă… Eu cred că pentru mine personal, eu am fost voluntar de când eram copil.

Practic am fost cercetaș. Știi ce-s cercetașii, sper?! Și ca cercetaș făceam voluntariat. Asta făceam.

Mergeam și curățam gunoaie, mergeam și ajutam pe ici pe colo, la casa de copii, la… Dar de fapt și înainte de cercetășie cred că făceam chestiile astea, voluntariam prin…

Valentin: Cercetaș la noi? Sau erai…

Maria: Da. Eram copil în România, da.

Valentin: Vrei să spui un pic cum e conceptul ăsta la noi? Că eu de exemplu am interacționat foarte puțin cu acest concept la noi. Mai mult în filmele care vin de afară.

Maria: În Cluj știu că e foarte activ grupul. În Sighișoara, în orașul meu natal unde am făcut eu cercetășia, nu mai există la ora actuală. Dar ce făceam erau întâlniri, era ca un fel de comunitate practic.

Asta era. Ne întâlneam lunar, sau uneori mai des și făceam diverse activități. Și punctul culminant era vara când mergeam la munte câte o săptămână cu cortul și trebuia noi să ne cărăm corturi, mâncare, haine.

Era așa, chiar te punea pe „survival mode”. Au fost experiențe care m-au întărit, care m-au învățat despre „resilience”.

Despre termenul ăsta pe care nu îl știu în limba română. Am să-l caut, promit. Și da, legat de voluntariat, eu cred așa, că.. uite că există reziliență în dex.

Valentin: Da. Și eu am dat un search repede. Am lăsat deschis… mai bine mă concentrez să înregistreze, să nu avem surprize.

Maria: Da. Din punctul meu de vedere noi aparținem lumii și nu invers. Nu ne aparție nouă lumea. Noi facem parte din lume și nu suntem noi și mediul înconjurător. Noi suntem mediul înconjurător.

Pentru că acțiunile noastră îl afectează sau nu, în funcție de ce facem. Și de fapt toate acțiunile noastre îl afectează într-un fel sau altul.

Și inacțiunea noastră poate afcta. Ce mi se pare mie important e că noi așa putem contribui, prin voluntariat.

Acum voluntariat nu știu termenul din DEX, exact ce înseamnă. Știu doar ce înseamnă pentru mine. Să faci bine în general pentru comunități și pentru alții.

Deși nu îmi place conceptul ăsta de „alții” și „altul”, că de fapt toți suntem în aceeași mare oală pe acest pământ. Dacă îți fac ție rău îmi fac și mie rău.

Aseară mă gândeam la un citat care nu știu dacă e un citat, dar poate ar trebui să fie un citat. Știi cum e, că uneori auzi ceva și ți se înregistrează undeva, dar nu îl conștientizezi.

Nu știu dacă e genul ăla de citat, nu știu dacă am auzit asta undeva, mi-a venit de nicăieri sau am citit-o undeva. Habar n-am!

Dar m-am gândit ieri seară la chestia asta și am scris-o. „Ca și vegan nu trebuie să salvezi lumea. Tu îți faci partea ta care este mai mult decât ce face majoritatea.”

Pentru că eu personal am pus foarte multă presiune pe mine de la început de tot, din cauza lui Gary. Am vrut să fiu vegana perfectă, am vrut să nu aibă nimeni nimic de reproșat. Nu am vrut să pic, să renunț la veganism.

În primii mei ani de veganism am mâncat mai curat decât îți poți imagina că se poate, și chestia asta mi-a cauzat mie foarte multe stres psihologic, în sensul care dacă mâncam ceva ce nu era „curat” mi se făcea rău instant.

Nu pot să mănânc pâine, zahar, nimic procesat. Nu mâncam muștar, ketchup, nimic, nimic. Totul îmi făceam în casă, de la zero. Și ce să zic.. nu mai sunt așa. Dar și când fac voluntariat, că mai fac voluntariat și pentru alții.

Și acum de exemplu vreau să pregătesc calendare pentru sanctuarul Nima. Am făcut și anul trecut și au fost foarte drăguțe.

Și sanctuarul Nima e un loc care mi-e foarte, foarte drag. Fac voluntariat pentru „Ce mănâncă veganii”, fac voluntariat pentru niște vegani din Germania. Acum le fac niște designe grafice.

Fac voluntariat pentru o prietenă dragă care e parte dintr-o asociație care face jocuri board games, jocuri sociale, de cărți pe tema mediului, și le fac ilustrațiile și hărțile vizuale. Și pun foarte multă presiune pe mine așa, știi?

Că trebuie să fie perfect. Mă gândesc că dacă sunt alții ca mine, știi, „cut yourself some slack”, pentru că am ajuns și la „burnout” de vreo 2 ori și nu e frumos. E foarte greu să recuperezi de acolo.

Valentin: E o zonă interesantă. Și eu am avut-o de vreo 2 ori, dar consider că am învățat ceva din ea. Tocmai de-aia am zis să o fac de 2 ori. Că repetiția e considerată mama învățăturii.

Maria: Da, da.

Valentin: Da. Însă eu mi-am imaginat tot la fel, la un moment dat pur și simplu o frunză și frunza aia am văzut-o perfectă. Indiferent când, cum, este, ce face, pentru că momentan nu am conceptul sau nu știu dacă voi avea vreodată, în care dacă tai frunza, e o frunză tăiată în două. Dar nu e ca și cum… nu știu cum să zic. Se crează un vid sau devină imperfectă. Nu știu dacă are sens.

Maria: În sensul că materialul se pierde, în sensul ăla.

Valentin: Exact, da, da. Și atunci pentru mine a fost un moment în care, adică după acel moment ca să mă duc și în cealaltă extremă de a ieși din acest perfecționism, făceam lucruri destul de mici – le consideram eu – unul dintre ele când mergeam la prieteni acasă, în loc să pun haina în cui sau în cuier, cum face toată lumea și totul e perfect, îi dădeam drumul jos, știi?

Maria: Spre disperarea prietenilor.

Valentin: Da. Exact. El: „Cum, îți pui haina jos?” „Păi ce are, nu e la tine acasă?” Și făcând tot felul de mici chestii a început cumva să nu mai tindă spre această perfecțiune, ci să apreciez perfecțiunea momentului în care sunt acum.

Mâine probabil sigur, mai avem răbdare, vedem ce se întâmplă.

Maria: Foarte frumos.

Valentin: Aceasta e imaginea mea.

Maria: Da. Și eu cred că perfecțiunea de fapt nici nu există. Dar na, dacă… eu cred că am și crescut așa, cu așteptări. Cel puțin eu. Au fost așteptări de la mine și critică, că nu fac bine, nu fac bine. Și nevoia asta de acceptare atunci a intervenit și a zis „Maria, trebuie să fii perfectă”.

Valentin: Da, sunt de acord. Eu de-abia după nu știu, 20 si ceva de ani am început să fac niște lucruri, de curiozitate mai mult, după ce am ieșit din acea presiune, că trebuie să fac o facultate, trebuie să faci mai mult.

Maria: Mai multe facultăți.

Valentin: Da, dacă e posibil, de ce nu? Să fie acolo. Okay. Pe scurt așa, cum arată o zi din viața ta?

Maria: Am voie să menționez – trigger warning – pandemie?

Valentin: este o realitate.

Maria: Care ne afectează pe toți și cum să arate ziua mea?

Lucrez de acasă, nu contează acum că lucram și înainte de acasă. Mă trezesc pe la 6,00, hrănesc pisicile, mă hrănesc și pe mine dacă chiar mă trezesc la 6,00 și mă apuc de lucru și termin munca seara târziu, și după aia mă apuc de cealaltă muncă.

Dar nu acum când sunt răcită. Acum chiar am stat și n-am făcut nimic. Dar încerc să gătesc și să pun pe „Ce mănâncă veganii” rețete, și am făcut acum spațiu public, tu știi deja.

Mulți membri de pe „Ce mănâncă veganii” s-au plâns că de ce este grupul închis, adică e vizibil pentru alți membri de pe Facebook, dar nu este public în sensul că nu pot vedea postările decât dacă sunt în grup.

Asta a fost opțiunea pe care a selectat-o Gabriela când a creat grupul și noi nu am știut că este un numar maxim de membri pe care dacă îl atingi odată tu nu mai poți să schimbi acea setare.

Da, și după ce am depășit numărul respectiv care atunci cred că era 2500 de membri, lumea a început să zică „băi, dar faceți-l public că vreau să dau share”.

Nu se poate, sorry. Și acum anul ăsta ne-am gândit că dacă tot vrea lumea să dea share, să facem o pagină publică și cine vrea să „sheruiască” postările, să menționeze pe grup că vrea să fie postarea publică și noi o preluăm și o postăm și pe pagină, care pagină se numește tot „Ce mănâncă veganii”.

Valentin: Nu crezi că ați putea muta, adică să încercați să o mutați? Să faceți un grup nou și să…?

Maria: Nu.

Valentin: Pentru o lună de zile, două luni, să fie ambele grupuri și în felul ăsta e toată lumea anunțată, se mută?

Maria: Nu, exclus. Nu funcționează așa. Chestia e că noi avem acum 43 de mii de membri și evident nu toată lumea e vegană și unii poate nu vor să fie aduși cu forța, dar le mai prinde și lor bine să vadă câte o rețetă vegană, că avem și mulți membri care zic ”băi, nu sunt vegan, dar încerc.

Uite, mai gătesc vegan de câteva ori pe săptămână”. Și tot e ceva. Și n-aș vrea să pierdem din membri, pentru că până la urmă grupul ăsta ajută și comunitatea vegană, dar ajută și animalele indirect.

Valentin: Okay, am înțeles. Am și notat. Că am și eu un grup la început pe undeva și până acum, cred că tot la fel, nu e public, dar o să mă uit mâine și să nu ajung în situația asta.

Maria: Da. Păi te consulți cu membri, să le ceri consimțământul.

Valentin: Da, da. Exact. Înainte de a trece mai departe, zi-mi te rog ce părere ai despre acest episod. Cum ți se pare podcastul?

Maria: Podcastul în general îmi place. Am ascultat primele, nu știu să zic câte episoade. Acum ultimele 2-3 nu le-am ascultat încă. Mi se pare interesant. Mi-ar plăcea să am mai mult timp să pot să ascult mai mult podcasturi în general.

Mi se pare drăguț că am auzit și la oameni pe care îi cunosc, și chestiile astea mi se par așa că e ca o încheghare a comunității, un loc în care ne cunoaștem mai bine, afli lucruri pe care nu le știai poate despre o persoană pe care o cunoști, sau o persoană… da, înveți pur și simplu ceva la fiecare episod.

Asta mi se pare foarte drăguț și chiar au fost povești emoționante. Și pentru tine cum e acest podcast?

Valentin: Destul de provocator, dar cred că tot un cuvânt din engleză, „challenging” acoperă un spectru mai larg de sentimente să zic, sau o definiție mai bună. Și încet încet, acum învăț și de la tine astăzi, învăț și de la mine cum să fac un podcast mai bun, adică și pe partea tehnică și încerc să depășesc și această expunere a vocii mele într-un podcast care pentru mine e un pas destul de important.

Maria: Mie îmi place vocea ta. Nu știu de ce… înțeleg, înțeleg.

Valentin: Convingeri interioare care trebuie domolite sau dărâmate, nu-mi dau seama. Una din două.

Maria: Sau înțelese.

Valentin: Da. Sau înțelese, da. De ce nu?!

Păi hai să trecem și prin ultimul set de întrebări, care ți-am promis că îți vor da…

Maria: Anxietate maximă.

Valentin: Bine, o putere maximă.

Maria: Okay.

Valentin: Dar nu te pot contrazice.

Maria: Să fie primită.

Valentin: Exact, să vedem ce se întâmplă. Prima întrebare: care este un singur lucru pe care ai vrea să-l schimbi în România în acest moment? Și de ce?

Maria: Păi îmi ceri un singur lucru și eu vorbeam de intersecționalitate mai devreme.

Valentin: Așa funcționăm ca materie a creierului nostru, cu un singur lucru. Știi? Adică nu suntem multitasking oricât ne-am dori noi să facem 10 lucruri o dată.

Maria: Pot să schimb sistemul politic?

Valentin: Dacă vrei tu.

Maria: Păi da. Aș schimba sistemul politic, nu cu totul. Doar că l-aș îmbunătăți și aș scoate subvențiile pentru fermele de animale.

Valentin: Okay. Deci asta ar fi un prim pas, să nu mai existe subvenții.

Maria: Ai spus o schimbare, deci…

Valentin: Ne poți spune de ce este important să nu mai fie subvenții?

Maria: Eu cred că prețul produselor care provin din animale este unul mic dni cauză că fermierii sunt susținuți de către stat și normal să hrănești un animal cu câtă apă și hrană și… e foarte costisitor.

Și nu e ușor nici pentru fermier, să nu creadă fermierii că am ceva cu ei.

Dar ar putea să crească plante la fel de bine sau chiar mai bine, dar subvențiile specific pentru fermele de animale, am specificat, pentru că cred că ar trebui să fie mult mai multe subvenții pentru oamenii care cresc legume, fructe, hrană adevărată și sănătoasă.

Și cred că pe lângă faptul că oamenii ar fi mai sănătoși ca și consecința faptului că ar mânca mai puține produse de origine animală sau chiar deloc, cred că inevitabil ar ajuta și animalele să fie sclăvite și torturate și ucise.

Valentin: Okay. Dacă ai luat toate lucrurile despre care am vorbit până acum și le-ai pune să zicem într-o frunză, cum ar arăta această frunză?

Maria: Stai, ce? Vizualizez frunză… păi trebuie să fie o frunză foarte mare.

Valentin: Okay.

Maria: Cu toate subiectele vorbite de noi?

Valentin: Da, da.

Maria: Cred că ar fi o frunză vie și colorată și foarte, foarte mare.

Valentin: Okay. Iei frunza asta la tine și în acest moment ai 60 de secunde în care întreaga lume părăsește tot ce face acum, se oprește și te ascultă doar pe tine. Ce le-ai spune?

Maria: No pressure. Okay. Stai că acum apare anxietatea. Da, e imposbiil de răspuns la această întrebare. Mi se pare…

Valentin: Să știi că oamenii așteaptă, în caz că te ajută încă un pic de presiune.

Maria: Le-aș spune să facă ce nu fac eu, însă să-și ia timp pentru ei și să se gândească ce e important pentru ei în momentul ăsta, și să facă asta în fiecare moment.

Valentin: După acest moment, să spunem diseară, pregătești o cină vegană și ai posibilitatea să inviți trei persoane în viață sau care nu mai sunt printre noi, cine ar fi aceste trei persoane și de ce le-ai invita?

Maria: Păi mi-aș chema prietenii. Aș chema-o pe Doina Badea de la Nima Sanctuary, pe Gabriela Macsim, că ieri seară a făcut nachos și mi-a făcut poftă și am zis că… trebuie să mâncăm nachos împreună…

Valentin: Okay.

Maria: Pe Mihnea Popescu.

Valentin: Mai poți adăuga dacă vrei, e cina ta.

Maria: Păi îl chemăm pe Karu (n.r. rezident în sanctuarul Nima), să mănânce și el niște frunză acolo de la noi.

Valentin: Okay. Trebuie să ne spui cine e Karu, pentru cine nu știe.

Maria: Karu e vițelușul salvat de către Raluca, care acum e rezident la sanctuarul Nima. E un bebeluș gigantic. Eee, nu mai e bebeluș, dar încă se comportă așa ca un copilaș, din ce-l văd eu.

Valentin: E încă, hai să zicem adolescent. Împreună cu invitații tăi îți poți imagina o lume în care există un stil de viață 100% vegan? Cum ar arăta această lume?

Maria: O lume fără pandemii, fără stresul încălzirii globale și o lume în care oamenii ar avea timp să studieze comunicarea non-violentă, pentru că n-ar fi preocupați să meargă la spitale toată ziua și să-și cumpere de la farmacii medicamente pentru tensiunea arterială.

Valentin: Okay.

Maria: Și ar fi mai buni unii cu alții și cu ei.

Valentin: Okay. Atât?

Maria: Da.

Valentin: Bine. Rămânem cu atât.

Maria: Te așteptai la mai mult?

Valentin: Eram curios, am zis să întreb. Poate e ceva ce ai uitat sau…

Maria: Păi cred că astea ar fi punctele principale. Că în rest ar fi paradis pe pământ, adică așa cum persoanele religioase spun că ar arăta raiul în care nu stăteau animalele cu frică că le dă cineva cuțit sau glonț.

Valentin: Dacă viața ta ar fi un film, ce melodie ai pune pe fundal?

Maria: Și cu melodii trebuie să răspund?

Valentin: Dacă vrei poți să refuzi, poți să faci ce vrei.

Maria: O să mă gândesc 2 secunde pe care poți să le tai ulterior din interviu.

Valentin: Le lăsăm ca să mărim momentul așteptării.

Maria: Nu știu. Probabil piesa „Wait” de la M83.

Valentin: O voi căuta și o să pun link către melodie pe pagină de pe podcast. Probabil una dintre întrebările importante de încheiere. Este ceva ce nu te-am întrebat și crezi că ar fi trebuit să te întreb?

Maria: Nu m-ai întrebat de unde îmi iau proteinele.

Valentin: Okay.

Maria: Să terminăm așa într-o notă mai veselă.

Valentin: Maria, de unde îți iei proteinele?

Maria: Să știi că postez pe „Ce mănâncă veganii” aproape toate rețetele pe care le gătesc și așa că vă invit cu drag pe grup să vedem de unde ne luăm proteinele.

Valentin: Și în afară de grup, unde te mai pot găsi și contacta ascultătorii podcastului ”De la vegan la vegan” dacă vor să te întrebe mai multe sau să discute cu tine?

Maria: Pe grup e cel mai sigur. În afară de grup mai am pagina mea de artist, „Maria art” cred că se numește. Nu am mai produs artă, pentru că, cum am spus, timpul e foarte, foarte limitat și când fac artă, sau mă rog, graphic design, sau ilustrații, le fac pentru alții.

Dar cine știe, poate în viitor… eu am scris o carte pe care sper poate în viața asta să o și ilustrez și să o public. Așa că poate, poate…

Valentin: Ne poți spune un pic măcar despre subiect?

Maria: Subiectul cărții atinge dezvoltarea personală și veganismul. E o carte care e menită să fie o carte ilustrată. Povestea unui băiețel care cunoaște lumea prin propria lui sensibilitate, care intră în conflict cu așteptările tatălui lui.

Valentin: Pe mine deja mă interesează. Te voi mai întreba din când în când să văd în ce stadiu ești, poate prind ceva.

Maria: Da, în viitorul apropiat nu o să fie gata. Sunt implicată în prea multe altele, dar…
Valentin: Bine. Atunci hai să… uite, pe 1 iunie 2021 voi reveni cu o întrebare să vedem în ce stadiu e.

Maria: Okay.

Valentin: Pe cine ai vrea să invităm în podcast pe viitor?

Maria: Deși m-am gândit la întrebarea asta, nu m-am gândit la răspunsul acestei întrebări. Încerc să mă gândesc pentru că deja mulți oameni au fost deja invitați.

Valentin: Mai sunt mulți vegani de adus.

Maria: Da sunt foarte mulți vegani și mă gândesc pe care vegan aș vrea să-l aud și nu l-am auzit, sau să o aud. Știu că Maria Martelli e implicată în ceva proiecte faine și poate…

Valentin: O să-i las un mesaj, poate are timp. Okay. Și de încheiere. Care este rețeta ta vegană preferată?

Maria: Toate.

Valentin: Excluzând orezul cu ciuperci.

Maria: Da. Am crezut că excluzând nachos. Acum pot să mănânc orez cu ciuperci. Mi-a trecut. Toate. Nu știu. Mie îmi place mâncarea foarte mult. Din păcate gătesc eu de cele mai multe ori. Dar mi-ar plăcea să trăiesc într-o comunitate mare vegană, în care să gătim așa pe rând.

Valentin: Sună interesant.

Maria: Da. Și să avem o grădină mare și să facem cu toții de toate.

Valentin: Cam câte persoane crezi că ar trebui să fie în această comunitate pentru ca ea să funcționeze?

Maria: Cel puțin 20-30, cel mult 100 cred.

Valentin: Okay. Până descoperim această comunitate sau o construim, cam asta a fost de la mine. Îți mulțumesc foarte mult că în sfârșit am putut înregistra acest episod și pentru deschiderea foarte mare pe care ai avut-o în podcast.

Maria: Îți mulțumesc și eu mult pentru invitație și pentru răbdarea asta nemaipomenită de vegan de care ai dat dovadă cu toate problemele tehnice și toate celălalte aspecte. Și sper să ne mai auzim.

Toate linkurile menționate în podcast cât și celălalte episoade „De la vegan la vegan” se află pe podcast.valvegan.ro. abonează-te gratuit la newsletter pentru a primi următorul episod din podcastul „De la vegan la vegan” și dacă ai posibilitatea să ne susții proiectul, intră acum pe podcast.valvegan.ro și urmează pașii de pe pagină. Altfel, un share acestui episod în rețelele tale de social media este de real ajutor. Îți place să scrii despre subiecte vegane? Scrie pe valvegan.ro. Mai multe detalii găsești pe website. Să nu uit. Te invit în podcast. Hai să povestim vegan pentru vegani. Trimite un email cu titlu „Vreau un podcast” la podcast@valvegan.ro împreună cu datele tale de contact și un profil de social media. Pe curând. Sunt Valentin și ai ascultat podcastul ”De la vegan la vegan”, un proiect valvegan.ro.