Povestirea se poate lua gratuit de aici.
În acest episod de podcast vegan BONUS Maria Martelli a înregistrat audio prima parte a povestirii Povestea scroafei și a devenirii omului pe care o regăsiți mai jos:
A fost odată, cândva, nu foarte demult, pe vremea când exista încă vreme, și iernile erau albe și primăverile verzi, o fată îmbufnată, într-un sat pitic și creț, în care tot vecinu’ era vorbăreț. Fata asta avea privirea de vultur și coamă de cal, se ascundea toată ziua de oameni și nu vorbea frumos cu nicicare, de toți vecinii au făcut-o „sălbatecă”. Doar cu pițigoii și cu veverițele avea vorbă dulce, cu câinele roșcat al casei și cu cei cinci porcușori din fundul livezii. Și dintre ăștia, cel mai bine se înțelegea cu unul mai roz și mai încruntat ca ea, ce-o privea înapoi cu aceeași privire de vultur, până s-au îmblânzit una pe alta și și-au spus pe numele secret, acela pe care îl știe doar cel ce te privește pe dinăuntru. Purcelușa-i sărea în cap și o mușca de păr, și ea râdea și râdea de se prăpădea. Și ceilalți porcușori după ea, îi săreau în spinare, dădeau ture prin ogradă, fugeau după pietricelele aruncate, se hârjoneau cu câinele și-apoi iarăși îi săreau în spinare. Atunci fata, când se întorcea în casă, era plină de fân în cap și de noroi pe picioare, și toți adulții o certau și-i spuneau că nu se cade, la o fată, să fie murdară ca o scrofiță.
– Păi de ce, mămică? Întreba ea.
Că nu se cade! Zicea mămica.
– Da’ eu nu cad niciodată! Răspundea ea îmbufnată, scotea limba și fugea iar, cât o țineau picioarele, și se fugărea și cu câinele, și cu porcușorii. Nimeni și nimic n-o putea potoli, deși toți încercau, și cu vorba dulce și cu vorba amară, și cu privirea iute și cu cea piperată. Ea scotea limba la toți, își încrețea fruntea și se scălâmbăia fără frică, de toți îi spuneau c-are să rămână așa, urâtă și murdară ca o purcică! Și ea zicea:
– Și ce? Pe purcică o iubesc eu cel mai tare de pe lumea asta! Și tare se mai supăra mămica ei, dar n-avea
ce să-i facă.
Seara, înainte de culcare, fata mergea la purceluși și le cânta ușurel ceva așa, inventat de ea, și ei își mișcau urechiușele în ritm, până adormeau. Și pe purcica ei, al cărei nume secret era Roz-de-Dor, pentru că un mare dor se făcea între ele când stăteau departe, pe ea o mângâia pe căpșor așa cum doar prietenia adevărată te-nvață să mângâi. Roz-de-Dor o amușina cu năsucul ei, ca un pupic de recunoaștere, care spunea cam așa: ne vedem mâine, Mov-de-Joacă, pentru că o mare joacă se făcea între ele când stăteau aproape.
Așa trecea timpul în sat, zi după zi se rostogolea, urmărind lumina și căldura soarelui, și-apoi noapte se făcea, și toate păreau liniștite și obișnuite. Mov-deJoacă se cățăra pe căpițe, se juca ascunsea cu porcușorii, stătea pe spate și număra norii, și apoi Rozde-Dor o chema la minge, să cânte în pietre și să se rostogolească pe iarbă. Frumoase erau zilele calde și lungi, mâncau împreună plăcintele cu varză ale mamei și se ardeau pe limbă și râdeau, iar când le terminau mai luau patru felii de pâine și puneau între ele ce găseau proaspăt prin grădină. Părea că așa va fi toată viața: o lungă după-masă cu burta plină, la umbră și la briza vântului, departe de vocile și de regulile adulților.
Dar Roz-de-Dor creștea, și dacă Mov-de-Joacă nu vedea, ceilalți cu siguranță o cântăreau din ochi, și-i gândeau valoarea la kilogram. Așa se făcu că, într-o zi, când Mov-de-Joacă ieși în ogradă să-i scoată pe porcușori din hambar, ieși unul, ieșiră doi, ieși Roz – și mama lor. Atât.
„Povestea scroafei și a devenirii omului” este scrisă de Maria Martelli, ilustrată de Otilia Jakab, editată de Comunitatea Vegană Queer, găzduită de Editura pentru Literatură Feministă și în curs de apariție la editura Hecate.
